Incet, cu maxilarele încleştate, îşi trecu mâna peste mapa de piele de pe birou. Era umedă. Tresări. Totuşi, nu era sur-prins; aşa se petreceau lucrurile totdeauna. Făcea parte din ritual. Mai întâi casa devenea jilavă, după aceea...
Işi îndreptă uşurel spatele, mângâind braţele fotoliului. Din piele se prelingeau picături fine. Fotoliul transpira ca un animal cuprins de febră. Nu era vorba de un simplu fenomen de condensare, ci pur şi simplu de sudoare. Prima dată când se petrecuse povestea asta, Georges îşi dusese la gură degetul umezit, şi imediat simţise pe limbă gustul de sare. Condensarea nu produce scoala de soferi picături de apă sărată, numai corpurile vii sunt în stare să transpire astfel, umplând aerul cu o duhoare de sală de sport neaerisită.
Georges simţea sudoarea fotoliului năclăindu-i pantalonii. I se părea că stă călare pe un animal epuizat de o lungă alergare. Ştia că, în spatele lui, copertele de piele ale volumelor îngră-mădite în bibliotecă transpirau la fel. Era primul simptom, semnul unei febre crescânde. Pretutindeni în casă, toate obiec-tele de piele răspândeau aceeaşi sudoare. Fotoliile, canapelele, hainele, cizmele, pantofii - transpirau. De parcă acele piei moarte ar fi revenit brusc la viaţă, recăpătându-şi puterea de se înfiora, de a se înfierbânta.
In aceste momente de mare panică, unora dintre blănurile din salon părul li se lipea în şuviţe cleioase. Pielea de zebră răspândea o duhoare cumplită, din blana de grizzly prinsă pe perete cădeau domol picături. Pielea se trezea, pielea sub toate formele, naturală sau prelucrată, domesticită. Pantofii redeve-neau animalele care fuseseră cândva. Intr-o zi, se vor acoperi de pâr. Georges era sigur de asta. Marochinul cărţilor îngrămă-dite pe rafturile bibliotecii va începe într-o zi să mugească. Viaţa revenea icnit, spasmodic, injectând scurte tresăriri post-mortem obiectelor care umpleau casa.
